Biserica de lemn de la Remetea Chioarului

Localitatea Remetea Chioarului, jud. Maramures a fost atestata in anul 1566. A apartinut Cetatii Chioar, dar numele se pare ca ar provenii de la o manastire cu calugari eremiti, argumentul constand in faptul ca locuitorii satului sunt porecliti de cei din satele vecine cu numele de "Calugari".
Biserica de lemn din Remetea Chioarului, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” a fost construita in a 2-a jumatate a sec. al XVIII-lea intr-o arhitectura tipic maramuresana ce se impune prin armonia proportiilor si frumusetea detaliilor.
Constructia este de forma dreptunghiulara, cu absinta pentagonala si acoperis format din doua corpuri, are o turla inalta de 23 de metrii prevazuta cu un foisor, sprijinit cu o consola cu balcon impodobita cu 16 arcade, deasupra carora se inalta un coif cu baza patrata, ce continua octogonal si se incheie cu o cruce tripla cu semiluna in varf.
Biserica respecta impartirea clasica a interiorului avand pridvor, pronaos, naos si absinta peste care se ridica un acoperis realizat din corpuri sindrilite. Este contruita din lemn de stejar, iar acoperişul din draniţă de brad aşezată în trei straturi.
De-a lungul timpului, biserica a fost renovata de mai multe ori, refacandu-se inclusiv picturile murale (astazi sunt in avansat proces de degradare). Ultima restaurare a avut loc in 1988, realizata de mesteri din zona Lapusului si a avut scop refacerea invelitorii cu şiţă din lemn de brad.

Pridvorul bisericii are trei arcade cuprinse cu o cununa ce se sprijina pe patru stalpi masivi din stejar ornamentati cu funii drepte si serpuite, ce dau o nota de eleganta deosebita ansamblului, iar in fata pridvorului se afla un semicoif cu cruce, amplasat la baza turlei.

Iarna la păscut

Arhitectură naturală

Pârtieee!!!

Parcă ieri alergam după fluturi, ascultam trilurile păsărelelor şi mă lăsam învăluit de adierea caldă a vântului de vară. Acum însă atmosfera e cu totul alta, este iarnă, gâzele au dispărut, păsările nu mai cântă, iar adierea vântului nu mai este o mângâiere pe obraz … oare am uitat cum este să fi copil?
Pe o mică ridicătură de pământ, de lângă Pădurea Verde, nişte copii mi-au amintit ceea ce eu am uitat, printr-un singur cuvânt “Pârtieee!!!” Mi-am amintit că şi eu aveam obrajii roşii de frig, ca şi ei … şi eu râdeam, alergam, săream, ca şi ei … şi ca şi ei nu îmi era frig, ci eram bucuros că “A venit iarna, a venit zăpada!” Fiecare se urca pe micul dâmb şi îşi dădeau drumul, în jos, pe derdeluş cu ce aveau la îndemână, cu folie de nailon, cu plexic glass, cu lopeţi de plastic toate pe post de sanie … şi strigau, “Pârtieee!”

Lebăda balerină

Lebăda este o pasăre de apă, în general de culoare albă, având dimensiuni mari şi gâtul lung, de fapt este pasărea cu cele mai multe vertebre cervicale dintre toate vertebratele. Lebăda este înrudită cu gâsca şi raţa. Masculul şi femela se aseamănă şi se împerechează, în general, pe viaţă făcându-şi cuibul pe apă sau în apropierea ei. Puii sunt acoperiţi cu un puf cenuşiu, capătă penaj definitiv şi sunt capabili să zboare abia la vârsta de 14-16 săptămâni. Se hrănesc în general cu plante acvatice. Se numără printre cele mai mari şi mai grele păsări capabile de zbor şi de aceea au nevoie de suprafeţe întinse de apă pentru a-şi lua zborul. Zboară cu bătăi de aripi lente şi graţioase şi atunci când migrează, se deplasează în cârduri în formă de V.
Nici una din caracteristicile amintite mai sus, nu denotă graţie! Totuşi atunci când se află în mediul ei, adică pe apă, îşi dezvăluie adevărata graţie, graţie ieşită din comun, asemănătoare cu cele mai celebre dansuri ale balerinelor. Modul cum înoata, modul cum se mişcă, modul cum îşi întreţine penajul, modul cum îşi apără teritoriul bătând apa cu aripile, fiecare mişcare, denotă graţia supremă a unei balerine pe scenă.

Izvoarele - jud. Maramureş

Urechilă

Cascada Bigăr - Cheile Minişului