Forest's shadows

Maramureşean

Mănăstirea Bârsana

Mănăstirea Bârsana este situată pe Valea Izei, în comuna cu acelaşi nume, din judetul Maramureş. Aşezământul a fost construit la mijlocul secolului al XVI-lea de către domnii Drăgoşeşti care au mai ctitorit şi mănăstirea de la Peri (Săpânţa de azi). Mănăstirea purta hramul Sf. Nicolae şi era una dintre cele mai importante din întreg ţinutul Maramureşului. Aici erau şcoliţi preoţii din satele învecinate şi de la Mănăstirea Bârsana îşi procurau cărţile şi preoţii din zonele mai îndepărtate, acestea fiind aduse aici chiar şi din Moldova şi Ţara Românească. În anul 1791 imperiul austriac confiscă averea mănăstirii, o desfinţează, iar bunurile rămase sunt transferate mănăstirii de la Cernoc (Munkaci). Ultimii călugari rămaşi se mută la Mănăstirea Neamţ. Un mic schit se păstrează totuşi şi funcţionează sub tutela Mănăstirii de la Peri. Mănăstirea Bârsana este reînfiinţată în 1993 odată cu binecuvantarea acestui loc de către PS Justinian Chira - episcop al Maramureşului şi Sătmarului. Este începută construcţia bisericii noi, a altarului de vară, a chiliilor şi a paraclisului. Întreg ansamblul este realizat de meşterii din Bârsana. În prezent ansamblul monahal cuprinde: Biserica din lemn în stil maramureşean, Aghiasmatarul, Stăreţia, Altarul de Vară, Casa duhovnicului, Casa artistului, Casa meşterilor, Praznicarul cu trapeză, Muzeul mănăstirii, Turnul Clopotniţă, Poarta maramureşeană de la intrare, Monumentul funerar. Acestea sunt legate printr-o serie de alei care sunt flancate de frumoase aranjamente florale. Există chiar şi un mic lac în incinta mănăstirii cu un mic pod deasupra. Mănăstirea Bârsana este una dintre cele mai frumoase şi ingrijite mănăstiri din Maramureş, zilnic fiind vizitată de sute de pelerini dar şi turişti atât din ţară cât şi din străinătate. Este cu siguranţă un loc care nu trebuie să lipsească din nici un itinerar prin Maramureş.

Clopotniţa se află într-un turn mare amplasat în partea sud-estică a complexului mănăstiresc. Pe sub bolta largă şi înaltă a acestui turn se face intrarea în incinta mănăstirii. Arcada din faţă a bolţii poartă inscripţia biblică „Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului” (Facere 28, 17). În partea stângă a clădirii turnului se află un magazin cu carţi şi obiecte bisericeşti, iar în dreapta se află o altă încăpere şi scara care urcă la clopote.

 

 

Biserica este amplasată în partea estică a complexului monahal fiind destinată săvârşirii cultului, ea este în acelaşi timp centrul spiritual şi compoziţional al întregului ansamblu. Ţinând seama de mai multe criterii specifice acestei mănăstiri, biserica are următoarele dimensiuni: 22,57 metri lungime, 12,20 metri lăţime si 57 metri înălţime, numărându-se printre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Construcţia are doua nivele: demisol şi parter.Biserica propriu-zisă se află la parter, are un plan treflat, cu două abside poligonale. Absidele laterale se formează din naos în apropierea iconostasului. Biserica concentrează toate spaţiile caracteristice unui lăcas de cult ortodox: pridvor, pronaos (tinda), naos, altar. Pridvorul este construit din lemn de stejar sculptat cu ornamente specifice artei maramureşene. În pridvor, care este situat deasupra demisolului se ajunge pe două scări laterale. Turnul este plasat deasupra pronaosului şi este prevăzut cu foişor şi coif prelung. Acoperişul de şindrilă de brad lucrată în stilul numit „coadă de rândunică” are streaşină dublă şi formează o adevărată dantelărie în lemn.

 

Stăreţia, este o remarcabilă transpunere creatoare a stilului maramureşean al bisericilor de lemn, este amplasată în partea de sud-vest a complexului mănăstiresc şi este construită în patru nivele: demisol, parter, etaj şi mansardă. Demisolul este din beton armat, cu pereţii având grosimea de patruzeci de centimetri, care sunt placaţi în exterior cu piatră de râu. Parterul are trei intrări: una dinspre est, alta dinspre nord şi a treia dinspre vest. În jur are patru terase orientate după punctele cardinale: estică, sudică, vestică şi nordică. La terasa estică se ajunge pe două scări. În această terasă se află intrarea principală, prin care se ajunge într-un hol. Acesta se uneşte cu coridorul care vine de la intrarea nordica. Din acestea se intră în birou, trapeză şi bucătărie. La etaj şi la mansardă se află chilii precum şi paraclisul Sfantul Nicolae, pictat de Maria Pascal în 2003. Acoperişul este din şindrilă de brad lucrat în acelaşi stil ca şi cel de la biserică. 

Casa maicilor se afla in partea de nord-vest a ansamblului manastiresc si este o cladire cu trei nivele: demisol, parter si etaj. La demisol se afla un depozit si centrala termica iar la parter si etaj sunt chilii.

 

 Ceea ce fascinează la Mănăstirea Bârsana, dincolo de liniştea locului şi de buna rânduială monahală, este desăvârşita unitate stilistică şi simţul artistic fără greş care guvernează întregul aşezământ. Puritatea liniilor de la Bârsana este ca un leac pentru ochii şi pentru inimile pelerinilor!

 

Biserica de lemn de la Bârsana

Biserica de lemn de la Bârsana, cu Hramul "Intrarea Maicii Domnului în biserică" este situată în Maramureşul istoric, pe valea Izei şi face parte din grupul bisericilor de tip maramureşan, de mici dimensiuni, cu acoperiş dublu. A fost construită în anul 1720 ca biserică de mănăstire în locul numit "Părul Călugărului" de către preotul nobil Ioan Ştefanca, împreună cu fii săi şi alţi săteni, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru protecţie în timpul ciumei mari din anii anteriori şi a fost mutată pe amplasamentul actual, dealul Jbâr, pe la 1800.

În anul 1806 biserica a fost pictată de zugravul Toader Hodor din Vişeul de Mijloc. Pictura, are o valoare deosebită fiind cel mai coerent ansamblu decorativ structurat după legile barocului, din judeţul Maramureş. Iconostasul se integreaza in acelasi stil.
Biserica este construită din bârne în sistem "Blockbau" şi are plan dreptunghiular, cu pridvor cu două niveluri pe vest şi absidă a altarulşui poligonală, în retragere. La interior este de remarcat bolta de secţiune poligonală, pe console (în comparaţie cu bolţile semicilindrice întâlnite de obicei), iar la exterior sunt pridvoarele cu arcade pe stâlpi sculptaţi şi parapete traforate. Acoperişul, cu streaşină dublă, are deasupra pronaosului un turn-clopotniţă cu camera clopotelor în consolă, deschisă, cu arcade pe stâlpi şi acoperiş înalt, piramidal.
Biserica a fost inclusă pe lista de patrimoniu cultural mondial UNESCO în anul 1999.

Biserica de lemn de la Săpâia

Biserica de lemn din satul Săpîia, are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” este pe lista monumentelor istorice din România.
Deşi este de mici dimensiuni, aceasta respectă stilul clasic maramureşean, compunându-se din pridvor, pronaos, naos şi un altar, toate ridicate pe o fundaţie din piatră în jurul anului 1640.

Linii

Iap, am ieşit pozitivi ! :)

Fluturi

Apus de Martie

Chasing the sun

Bucovina ... Ţinutul Mănăstirilor

În Partea de nord-est a ţării, la graniţa cu ţinutul Herţei (Ucraina) se întinde Ţara de Sus a Moldovei, regiunea istorico-geografică Suceava, numită şi Bucovina, “Ţara fagilor” – meleaguri molcom unduite în obcine păduroase, cu ape repezi şi câmpii roditoare de când se ştiu pământurile acestea omenite. Şi sunt semne de viaţă din negura timpului. Către evul mediu existau deja aici aşezări stabile, bine rânduite ca Siret la nord (1334), Baia la sud (1339, “Civitas Moldaviae” cel mai mare oraş de la răsărit de Carpaţi), în preajma cărora s-a înfiinţat, la 1442, o puternică “marcă” de apărare împotriva deselor atacuri ale tătarilor din stepele ruse; la 2 februarie 1365, Cancelaria regală maghiară consemna : “… Bogdan şi fii lui ... depărtându-se de la credinţa ce ne-o datorau au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar în ţara Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre” – act de naştere al statului feudal independent Moldova.
Erau vremuri tulburi, măcinate de controverse interne, inclusiv religioase, catolicismul maghiar încercând o insistentă infiltrare, era timpul amintitelor incursiuni de la răsarit a tătarilor şi, curând, ale Imperiului Otoman de la miazăzi. Printre măsurile luate de primii voievozi români s-au numărat ridicarea unor fortificaţii (Siret, Baia, Suceava) dar şi a lăcaşelor de cult ortodoxe, tradiţionale pe aceste meleaguri (Siret, Rădăuţi, Baia, Dorohoi, Botoşani, Suceava), importante nuclee culturale, de susţinere spirituală a populaţiei.

Din punctul acesta de vedere, strălucitoare s-a dovedit epoca domnitorilor Petru I Muşat, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, urmaţi de Movileşti, adică între 1360 -1600, când Bucovina a fost împodobită cu biserici şi mănăstiri fortificate; construcţii ale veacului al XVI-lea şi care au primit după 1530 un impresionant veşmânt de frescă exterioară, la iniţiativa voievodului Petru Rareş, a mitropolitului Grigore Roşca şi a mai multor boieri, ansamblu de picturi parietale de o valoare inestimabilă:
Josef Strzygowski – critic austriac de arta: “Mai presus de toate câte pot fi văzute în Moldova, sunt curioasele biserici care prin policromia faţadelor se pot compara cu biserica San Marco din Veneţia sau cu Domul din Orvieto ... ceva asemănător nu ne oferă o a doua ţară din lume”.
Petru Comarnescu spunea despre “Judecata de apoi” de la Voroneţ: “…nicăieri aceasta temă, frecventă în Orient ca şi în Occident, nu are atâta bogăţie de scene şi o atît de îndemânatică şi dramatică înlănţuire, nici la Camposanto din Pisa, nici la Padova unde Giotto a pictat-o pe la 1305 în capela familiei Scrovegni, nici la celelate biserici din ţară”.
Celebrul de acum albastru de Voroneţ, ca şi verdele-roşu de Suceviţa, galbenul Moldoviţei, verdele Arborelui, roşul Humorului fac actul de bravură al operei cu care zugravii au avut temeritatea să înfrunte firea, o natură ce parcă şi ea “… întreţine anume peisajul pentru a asigura un cadru corespunzător înfăptuirii omului “ cum avansa dr. André Lwoff, laureat al premiului Nobel, continuând: “...totul este atât de armonios că te dispune la o meditaţie ce-ţi dă impulsuri optimiste ... în pridvorul fiecărui lăcaş din arhipelagul mănăstiresc, în Ţara de Sus cunoşti şi trăieşti împlinirea sentimentului liniştii... ”
Frescele exterioare ale bisericilor Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa, arhitectura şi pictura mănăstirilor Putna, Hagigadar, Proboda, Râşca, Slatina, Dragomirna, Solva, vechimea şi valoarea bisericilor din Rădăuţi, Siret, Baia, Dolheşti Mare, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Bălineşti, Dorohoi, Botoşani, Volovăţ, Reuseni, Părhăuţi, Suceava, Rarău precum şi a bisericilor de lemn, bogăţia muzeelor de artă, rafinametul creaţiei artizanale, monumentele naturii, peisajele de excepţie, au concurat la decernarea distincţiei POMME d’OR (Mărul de aur) în 1975 Bucovinei de către Federaţia Internaţionala a Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism.
Toate acestea au constituit motiv determinant şi pentru înscrierea unei bune părţi a tezaurului bucovinean în catalogul UNESCO “Mari monumente ale lumii” - bisericile şi mănăstirile Pătrăuţi, Probota, Sf. Gheorhe Suceava, Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa.

Mănăstirea HUMOR (1530) - Hram: Sfântul Gheorghe
Mănăstirea Humor este una dintre cele mai vestite ctitorii ale evului mediu moldovenesc. În pădurile nesfârşite de la poalele Obcinei Mari, Oană, vornicul de la Suceava, întemeia loc de rugăciune pe valea râului Humor după 1400, la vremea domniei lui Alexandru cel Bun. Mănăstirea Humor s-a bucurat de veniturile pe care le avea moştenite încă de la ctitor şi de la fiii săi, fiind confirmate şi de Ştefan cel Mare printr-un hrisov datat 25 aprilie 1475 (cinci sate, un munte, o slatină şi o prisacă). Se mai văd ruinele zidurilor primei ctitorii în vecinătatea actualei biserici a Mănăstirii Humor construită în 1530 “cu cheltuiala şi osteneala” logofătului Teodor Bubuiog şi a soţiei sale Anastasia, după cum menţionează pisania aşezată la intrare.

Mănăstirea Moldoviţa (1532) – Hram: Buna Vestire

Mănăstirea Moldoviţa este una dintre cele mai vechi aşezări monahale, cu un important trecut istoric. Originea sa nu este cunoscută cu precizie, însă tradiţia o aminteşte încă din perioada voievozilor Muşatini. Sub domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidită prima biserică din piatră, atestată documentar între 1402-1410 cu întregul ansamblu de contrucţii, având hramul Buna Vestire şi fiind deja un centru cultural. Mănăstirea Moldoviţa s-a bucurat de privilegii şi din partea lui Ştefan cel Mare. Prin mai multe hrisoave voievodul a confirmat mănăstirii 11 sate, mai multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale care o situau printre cele mai înstărite mănăstiri din Moldova.
Ctitoria lui Alexandru cel Bun a rezistat până la sfârşitul sec. al XV-lea, când s-a prăbuşit din cauza unor alunecări de teren. Ruinele se văd şi astăzi la 500 m distanţă de actuala construcţie. Dorind să continue existenţa aşezământului, voievodul Petru Rareş îi schimbă amplasamentul şi construieşte în 1532 noua biserică (păstrată până astăzi), închinând-o aceluiaşi hram. Tot atunci mănăstirea a fost împrejmuită cu ziduri şi turnuri de apărare, căpătând aspect de fortăreaţă. Pe ruinele fostelor chilii a fost ridicată în perioada 1610-1612 clisiarniţa (casa egumenească) de către episcopul Efrem de Rădăuţi, pentru păstrarea odoarelor bisericii şi organizarea unei şcoli de copişti şi miniaturişti. Sub domnia lui Alexandru cel Bun, la Mănăstirea Moldoviţa funcţiona un important centru cultural, unde se copiau şi se împodobeau cărţi bisericeşti.

Mănăstirea Voroneţ (1488) Hram: Sfântul Gheorghe

Bine sfătuit la vreme de răstrişte de către sihastrul Daniil din Voroneţ, Ştefan cel Mare hotărăşte, drept mulţumire, înălţarea unei mănăstiri care să fie sfânt loc de rugăciune. Aici exista un schit de lemn, unde, conform tradiţiei, a trăit Daniil Sihastrul căruia domnul, la ceas de cumpănă în timpul luptelor cu turcii, i-a cerut sfat şi ajutor. Cercetările recente arată că Daniil nu a fost o figură legendară ci o personalitate istorică reală. Printre pietrele funerare de la Voroneţ se află şi o lespede cu inscripţia: "Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil".
Prima atestare documentară a Mănăstirii Voroneţ este 22 ianuarie 1472, când Ştefan cel Mare dădea călugărilor - în frunte cu egumenul Misail - scutire de vamă pentru două măji de peşte care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte.
În locul vechiului schit de lemn, Ştefan Vodă a ridicat actuala biserică. Pisania bisericii arată că lucrările de construcţie au durat mai puţin de patru luni, de la 26 mai până la 14 septembrie 1488. Mitropoliţii Teofan I şi Grigorie Roşca s-au îngrijit de pictarea ei în exterior, cel din urmă adăugându-i şi un pridvor.
Este o biserică de dimensiuni reduse (25,5 m lungime fără pridvor, 7,7 m lungimea naosului şi pronaosului, 10,5 m în dreptul absidelor laterale).
Încă de la început mănăstirea a fost binecuvântată de călugări cu aleasă viaţă duhovnicească, în vremea Sf. Cuvios Daniil Sihastrul fiind o adevărată lavră a isihasmului românesc. Mănăstirea Voroneţ s-a bucurat de privilegii din partea ctitorului (trei sate, mori, prisăci, vii).

Mănăstirea Suceviţa (1586) - Hram: Învierea Domnului

Tradiţia aşează pe valea râului Suceviţa, între dealuri, o biserică din lemn şi o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea. Legenda spune ca, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine ştie căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcţii. Documentar, mănăstirea este atestată la 1586 ca rezultat al iniţiativei mitropolitului Gheorghe Movilă.
Monumentul este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileştilor (mari boieri, cărturari şi chiar domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldoveneşti - îmbinare de elemente de artă bizantină şi gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporţii, păstrează planul trilobat şi stilul statornicit în epoca lui Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis. Notă aparte fac celelalte două mici pridvoare deschise (stâlpi legaţi prin arcuri în acoladă) plasaţi mai târziu pe laturile de sud şi de nord, prin excelenţă "munteneşti".
Ele constituie un evident ecou al arhitecturii din Ţara Românească. Se menţin firidele absidelor, chenarele gotice din piatră şi ocniţele numai la turlă, inclusiv pe baza ei stelată. Incinta este un patrulater (100x104 m) de ziduri înalte (6 m) şi groase (3 m) prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colţ şi unul cu paraclis peste gangul intrării (stema Moldovei); se mai află încăperi ale vechii case domneşti şi beciuri unde ar fi fost ascunsă o fabuloasă avere (Ion Neculce).
După venirea pe tronul Moldovei (1595), Ieremia Movilă adaugă bisericii două pridvoraşe, amplasate la intrare, zidurile şi turnurile de incintă, care conferă mănăstirii înfăţişare de cetate medievală, o casă domnească, ale cărei ruine se mai văd şi astăzi pe latura de nord, precum şi chilii pentru călugări. Tot în timpul domniei lui Ieremia Movilă se pictează biserica în interior şi exterior.

Mănăstirea Putna (1466) - Hram: Adormirea Maicii Domnului

Prima ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna a fost sorocită loc de odihnă veşnică pentru domnitor şi familia sa. Zidirea a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia în vara anului 1466 (la 4 iulie după prima versiune a Letopiseţului de la Putna, 10 iulie după a doua versiune şi după Cronica moldo-polonă). Lucrările de construcţie au durat patru ani, timp în care această măreaţă operă a fost dusă la bun sfârşit de arhitectul grec Teodor, ajutat de meşterii zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania.
Ion Neculce scria în O samă de cuvinte: "şi aşa au făcut mânăstirea de frumoasă tot cu aur poleită; zugrăveala mai mult aur dacât zugrăveală şi pre dinlăuntru şi pre dinafară şi acoperită cu plumb. Şi dzicu călugării să fi fost făcută şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint".
Sfinţirea mănăstirii s-a făcut la 3 septembrie 1470, după victoria asupra tătarilor la Lipinţi, slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist, episcopul Tarasie al Romanului, egumenii mănăstirilor, după cum relatează Letopiseţul de la Putna şi cel al lui Grigore Ureche.
Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o puternică bază materială reiese din cuprinsul multor documente păstrate. Prin hrisovul datat 17 noiembrie 1502 Ştefan cel Mare hotăra ca preoţii din satele Mănăstirii Putna să plătească acesteia dările ce reveneau chiriarhului şi să fie judecaţi de egumen, nu de slujbaşii Mitropoliei. Din lungul şir al actelor de danie, menţionăm ultimul act emis în timpul vieţii, la 2 februarie 1503, prin care i se întăreau mănăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, pietre de ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci).
Încă din timpul lui Ştefan cel Mare, cu îndrumarea primilor ei egumeni, arimandriţii Ioasaf, Paisie (zis cel Scurt) şi Spiridon, Mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural şi artistic al ţării.
Importanţa ei creşte şi prin faptul că este gropniţa lui Ştefan cel Mare, a familiei şi a urmaşilor săi până la Petru Rareş. Aici au fost înmormântaţi: Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului († 19 decembrie 1477), fiii săi Bogdan († 27 iulie 1479) şi Petru († 21 noiembrie 1480), domnitorul ctitor († 2 iulie 1504), doamna Maria Voichiţa († 1511), Bogdan cel Orb († 20 aprilie 1517), Maria - una din fiicele domnitorului († 18 martie 1518), Ştefăniţă Vodă († 14 ianuarie 1527) şi doamna Maria, prima soţie a lui Petru Rareş († 28 iunie 1529). În pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist († 18 noiembrie 1477). Toate mormintele au lespezi funerare frumos lucrate, cu inscripţii în limba slavonă.

Manastirea Slatina (1561) - Hram: Schimbarea la Faţă

Mănăstirea Slatina este prima ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu şi se află în apropiere de Fălticeni, într-o zonă de o frumuseţe aparte. Istoria zidirii mănăstririi se pierde în negura timpului, dar legendele spun că aici trăia un sihastru care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpuşneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creştea un paltin.
Incerte sunt şi datele despre sfinţirea lăcaşului. Într-o cronică a lui Grigore Ureche se menţionează data de 14 octombrie 1558, însă inscripţia slavonă plasată de stareţul Nil în anul 1572, atestă anul 1561.
Biserica de mari proporţii, în plan triconc alungit, are pridvorul închis. Pictura nu este cea originală, reînnoirea celei vechi fiind făcută cu fidelitate. Tabloul votiv, amplasat pe peretele de nord al pronaosului, prezintă pe Alexandru Lăpuşneanu cu familia.
Frumos ornamentate şi inscripţionate, lespezile funerare marchează mormintele domnitorului ctitor Alexandru Lăpuşneanu, al doamnei Ruxandra, precum şi ale celor două fiice, Teofana şi Teodora. Casa domnească este un preţios exemplar de arhitectură laică unde se evidenţiază influenţa Renaşterii transilvănene.
Incinta Mănăstirii Slatina are formă patrulateră, neregulată. Zidurile împrejmuitoare făcute din bolovani de râu, cu stânci de legătură la colţuri, au metereze şi drum de strajă. La cele patru colţuri s-au plasat bastioane, ceea ce arată că Mănăstirea Slatina era destinată pentru adăpost, rezistenţă şi apărare.

Manastirea Văratec (1781) – Hram: Adormirea Maicii Domnului

Amplasată într-un cadru natural deosebit, Mănăstirea Văratec este, fără îndoială, unul dintre cele mai cunoscute şi mai vizitate monumente ale judeţului Neamţ.
Printre ctitorii acestui aşezământ nu aflăm nici nume voievodale şi nici pe cele ale unor mari dregători ai ţării. Tradiţia pomeneşte numele Maicii Olimpiada, călugărită în fostul Schit Topoliţa din apropierea Văratecului şi venită apoi de la Schitul de maici de la Durău, care, între anii 1781-1785, întemeiază o mică isihie în poiana Văratec, cumpărată de la pădurarul Ion Bălănoiu. De altfel, Maica Olimpiada (Bălaşa Herescu înainte de călugărie) va juca un rol important în aşezarea şi dezvoltarea obştii monahale de la Văratec, sacrificând întreaga avere, stăreţind de trei ori şi stingându-se aici în 1842, la venerabila vârstă de 85 de ani.
După constituirea nucleului monahal de la Văratec în perioada 1781-1788, prima stareţă rânduită aici de Paisie Velicicovschi e Maica Nazaria de la Durău şi în 1794 se ridică o a doua biserică de lemn, mai ales că între timp Schitul Văratec se unise cu Schitul Topoliţa, beneficiind şi de veniturile pe care le aduceau moşiile acestuia. În 1803, prin hotărârea Mitropolitului Veniamin Costache, Văratecul se uneşte cu Agapia, dar pentru scurtă vreme. Ceva mai târziu, în 1808, când numărul monahiilor crescuse spectaculos, a început construcţia actuală, Biserica "Adormirea Maicii Domnului", eveniment consemnat şi în inscripţia din pridvor, scrisă în limba română cu alfabetul latin:
La anul 1808 s-au zidit această biserică ce să prăznuieşte hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a pre. cuvi. Părintelui Iosif Duhovnicul şi a stariţei Olimpiadii, iar cei întâi ctitori au fost maicile din acest locaş. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au dăruit 3 moşii şi maica Elisabeta Balş au dăruit moşia Vultureşti, maica Safta Brâncoveanu au hărăzit moşiile Osica şi Vlădulenii cu mai multe îndatoriri în testamentul său, iar celelalte moşii, vii şi acarete ce au dăruit şi alţi ctitori sunt scrisă în cartea vieţii spre vecinica lor pomenire. 1841, octomvrii 20.
Abia încheiată zidirea noii biserici (în 1812) şi mănăstirea trece prin grelele încercări ale anului 1821: odoarele sunt jefuite, călugăriţele izgonite sau ucise şi însăşi Maica Olimpiada a scăpat cu mare greutate "de sabie" fiind adăpostită la Mănăstirea Secu, unde a participat direct la terifiantele momente petrecute acolo. În anul 1900 un puternic incendiu mistuie cea mai mare parte a chiliilor, arzând şi acoperişul bisericii mari împreună cu cele două turle de lemn care se adăugaseră ulterior, şi care nu au mai fost refăcute. Actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii Văratec s-a construit după incendiul din 1900, doar zidul înconjurător - ridicat între 1808-1812 - păstrându-se în forma sa iniţială.